Dacă HPV s-ar transmite prin strănut, probabil că nu ar exista aceeași stigmatizare.
HPV este unul dintre cele mai răspândite virusuri.
Atunci de ce ne este atât de rușine de el?
Infecția cu HPV (virusul papiloma uman) este cea mai frecventă infecție cu transmitere sexuală. Sunt peste 200 de tulpini de HPV. Unele provoacă negi genitali, iar altele, cele cu risc oncogen crescut, pot duce la apariția unor leziuni precanceroase și, în timp, dacă infecția persistă, chiar la cancer.
Majoritatea persoanelor active sexual vor intra în contact cu virusul la un moment dat, spune Organizația Mondială a Sănătății. În cele mai multe cazuri, organismul nostru este suficient de inteligent cât să elimine infecția în mod natural, fără tratament și fără ca noi să știm că am avut asta. Însă, problema apare atunci când infecția persistă. HPV este principala cauză a cancerului de col uterin și este asociat și cu alte tipuri de cancer, inclusiv anal, vulvar, vaginal, penian și orofaringian. Din păcate, România continuă să aibă una dintre cele mai ridicate incidențe ale cancerului de col uterin din Europa. În plus, deși mult timp s-a crezut că bărbații sunt doar purtători ai virusului, medicii diagnostichează astăzi tot mai des și cancere asociate HPV la bărbați, în special penian și orofaringian.
La femei, screeningul se face prin testul Babeș-Papanicolau și prin genotiparea HPV. La bărbați, în prezent, nu există un test de screening de rutină pentru HPV și diagnosticul este pus, de obicei, atunci când apar leziuni sau negi și este nevoie de o evaluare medicală.
Vaccinarea anti-HPV este cea mai eficientă metodă de prevenție și poate preveni peste 90% dintre cancerele asociate tipurilor de HPV incluse în vaccin. Folosirea prezervativului reduce riscul de transmitere, însă nu îl elimină complet și asta pentru că virusul se poate transmite și prin contact piele pe piele.
Astfel, să vorbim despre prevenție este atât de important. Totuși, discuția despre HPV se oprește de multe ori înainte să ajungem la vaccinare, screening sau controale regulate pentru că apar instant întrebările despre moralitate.
Dacă v-aș spune că am gripă, probabil mi-ați recomanda să mă odihnesc, să beau multe lichide și să stau câteva zile în pat până îmi revin.
Dacă v-aș spune că am HPV, reacția ar fi, cel mai probabil, diferită. Asta deși vorbim despre unul dintre cele mai răspândite virusuri cu transmitere sexuală din lume. Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproape toate persoanele active sexual vor intra, la un moment dat, în contact cu virusul.
Cu toate astea, pentru multe femei, diagnosticul vine la pachet cu rușine. Cu foarte multă rușine. Puține diagnostice reușesc să transforme atât de repede o discuție despre sănătate într-una despre moralitate.
Cum ai luat virusul? De la cine? Câți parteneri ai avut?
sau:
Cum îi spun iubitului? Soțului? Dacă o să creadă că l-am înșelat? Dacă află familia? Ce o să spună lumea despre mine? Vor crede că am făcut sex cu cine știe câți bărbați…
Am povestit cu Daniela Gîlcă, sociolog, despre motivele pentru care HPV continuă să fie unul dintre cele mai stigmatizate diagnostice și despre felul în care rușinea ajunge, uneori, să facă mai mult rău decât virusul în sine.
Înainte să vorbim despre stigmă, rușine și prejudecăți, hai să înțelegem ce este HPV, cum se transmite și de ce este, înainte de toate, o problemă de sănătate publică.
De ce este HPV un diagnostic însoțit de rușine?
De aici a început și discuția mea cu Daniela Gîlcă. Dacă aproape toate persoanele active sexual vor intra în contact cu HPV la un moment dat, de ce continuă acest diagnostic să fie însoțit de atât de multă rușine?
„HPV nu este un virus pe care l-ai luat din metrou sau autobuz sau pur și simplu <<fără să fi făcut tu ceva>>. Dimpotrivă, pentru că <<ai făcut>>. Aici țin să subliniez legătura cu sexualitatea și activitatea sexuală, iar multe persoane rezumă HPV-ul la eticheta de <<infecție cu transmitere sexuală>>. Oricât ne-ar plăcea să susținem sau să credem că suntem pe drumul progresismului, aspecte legate de sexualitate, în special sexualitatea femeilor, sunt încă tabu pentru că suntem o societate profund patriarhală”, spune Daniela.
În 2026, sexualitatea feminină continuă să fie analizată, comentată și judecată după standarde diferite față de sexualitatea bărbaților. Nici nu trebuie să mergem prea departe ca să vedem mecanismele astea.
„Putem să ne uităm la comentariile din online privind cum se îmbracă femeile, ce fac femeile, comentarii de tipul <<are o vârstă, ce mai caută să se îmbrace așa>>, iar dincolo de aceste comentarii se ascunde fie sexismul, fie misoginismul internalizat al multor femei, din păcate, și, totodată, o dorință de control asupra sexualității femeilor”, mai spune ea.
Femeile sunt încă judecate pentru felul în care se îmbracă, pentru divorț, pentru fotografiile pe care le publică sau pentru faptul că își exprimă liber sexualitatea. În schimb, aceleași comportamente sunt adesea tolerate sau chiar încurajate atunci când vine vorba despre bărbați.
„Există o stigmă preexistentă în societate îndreptată împotriva femeilor care au mai multe relații sexuale sau mai mulți parteneri, în timp ce bărbații sunt adesea judecați mult mai puțin pentru același comportament. Și da, poate părea absurd că încă se întâmplă asta și chiar înfricoșător, mai ales dacă ne uităm la discursul manosferei, care atrage din ce în ce mai mulți tineri, unde bărbații au voie să fie poligami, dar partenerele lor nu”, spune Daniela.
Rușinea nu vine doar din exterior. O învățăm
De multe ori, însă, atunci când vorbim despre HPV, judecata nici măcar nu vine din exterior. Ea apare înainte sub forma unei anticipări: ce va zice lumea? Faptul că ai HPV înseamnă că ai avut activitate sexuală, iar într-o societate care încă judecă sexualitatea feminină, acest lucru poate deveni foarte ușor o etichetă. Știți voi cuvântul ăla care începe cu „c”.
Noi am și crescut într-o cultură în care sănătatea sexuală este un subiect care se discută în șoaptă, după perdea, și mai rar prin prisma informației corecte. În acest context, rușinea și vinovăția nu apar spontan. Ele au fost învățate și cultivate social, dar cred că, așa cum au fost învățate, pot fi și dezvățate.
Din păcate, lipsa educației sexuale și medicale face ca, în momentul în care auzi „HPV” sau „leziune cauzată de HPV”, primul gând să fie, de multe ori, cancerul. Dacă scrii „HPV” pe Google, este foarte probabil să dai peste articole și titluri care conțin cuvinte precum „cancer”, „leziune precanceroasă” sau „leziune canceroasă”. În lipsa contextului medical, este ușor ca diagnosticul să fie perceput ca o condamnare.
Dincolo de diagnosticul în sine, apare o anxietate reală, alimentată de necunoscut și de informațiile incomplete sau alarmiste. Uneori, frica asta poate duce chiar la negare sau la evitarea discuțiilor despre diagnostic.
Pentru multe persoane, una dintre cele mai dificile etape nu este doar acceptarea diagnosticului, ci și conversația cu partenerul. Cine a avut virusul primul? Cine l-a transmis? Sunt întrebări care apar firesc, însă care rareori au un răspuns clar. HPV poate rămâne în organism ani de zile fără simptome, astfel încât este imposibil, în cele mai multe cazuri, să stabilești când sau de la cine a fost transmis.
Cu toate astea, înainte ca discuția să aibă loc, multe persoane ajung să se autosaboteze prin scenarii pe care și le construiesc singure: „Poate va crede că l-am înșelat”, „Poate își va schimba părerea despre mine” sau „Sigur vom ajunge la reproșuri și acuzații”. În realitate, reacția partenerului poate fi cu totul alta. În multe cazuri, oamenii răspund cu empatie și înțelegere, așa cum ar fi firesc într-o relație bazată pe încredere.
Mai mult, comunicarea sinceră a diagnosticului poate deveni un moment care consolidează relația. Este important ca ambii parteneri să fie deschiși la recomandările medicului și să urmeze conduita terapeutică indicată. A trece împreună prin această experiență transmite un mesaj esențial: „Nu ești singur în asta, iar noi vom gestiona situația împreună.”
Educația sexuală nu înseamnă să vorbești despre sex
Discuția despre HPV ajunge inevitabil și la educația sexuală. Este unul dintre subiectele care stârnesc cele mai multe reacții în spațiul public și toată ideea asta cu educația sexuală a ajuns să fie comunicată greșit. Părinții s-au speriat și nu au ajuns să înțeleagă că este, de fapt, o educație pentru sănătate, un instrument de alfabetizare medicală în care copiii învață cum funcționează corpul lor, ce schimbări apar la pubertate: cresc sânii și pot să doară, începe să crească păr în anumite zone, ce este menstruația, cum se folosesc produsele de igienă, cum folosim abosrbantul/cum tamponul intern și la cât timp îl schimbăm, ce înseamnă consimțământul, cum se transmit infecțiile cu transmitere sexuală, de ce există vaccinuri, cum recunoști o informație medicală corectă și unde o cauți atunci când ai nevoie de ea. Pe scurt, o alfabetizare medicală.
„Nu ar mai trebui să trăim în această iluzie că dacă vorbim despre educația sexuală în școli, care mai nou este asociată cu ideologia de gen și că ne transformăm copiii în LGBTQ și alte lucruri de genul acesta care sunt total false – atunci copiii vor fi mai puțin expuși la aspecte sexuale. Ba chiar din contră, se vor informa din alte părți, oricum. Copiii vor fi curioși despre ce înseamnă sexul, sexualitatea, așa că cel mai probabil vor accesa diverse site-uri, cum sunt cele pornografice, unde informația asta ar putea să fie foarte șocantă, foarte brutală și foarte mult de digerat. Bineînțeles oricum copiii vorbesc și știu foarte lucruri și de aceea există în continuare tot felul de glumițe. Și de asta, din păcate, în continuare râdem ca adulți, dacă cineva spune penis sau vagin sau lucruri de genul, deși nu ar trebui să râdem. Râdem din rușine, pentru că nu ne simțim confortabil să auzim aceste lucruri. Dacă le-am introduce treptat și le-am discuta cu normalitatea și lejeritatea cu care discutăm și alte aspecte legate de corp și de sănătate, atunci am ajunge și adulți educați și responsabili”, spune Daniela.
Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie
să schimbăm și felul în care vorbim despre HPV
și despre sănătate
„În momentul în care le spui celorlalți pentru ce te duci la medic, devii vulnerabil. Rușinea și frica sunt cele care ajung să stea în calea sănătății și a prevenției. Dar, din nou, vorbim despre un fenomen social. Tocmai de-asta, trebuie să lucrăm mult mai mult la nivel educațional și cultural. Dacă am normaliza screeningul anual, ecografia, mamografia, colonoscopia, testul Papanicolau sau ecografia transvaginală și le-am privi ca pe o rutină, nu ca pe un semnal de alarmă, nu ar mai părea neobișnuit ca cineva să își facă aceste investigații atunci când este sănătos, nu doar atunci când ceva nu mai funcționează.”
Din păcate, în România încă persistă ideea că la medic merg doar oamenii bolnavi. Aproape că spunem cu mândrie: „Nu mi-am mai făcut analizele de doi ani, dar n-am nimic.” În realitate, prevenția este privită mai degrabă ca un lux decât ca o necesitate.
Am întrebat-o pe Daniela cum putem ajunge mai ușor la femei și cum poate fi redusă stigma din jurul HPV-ului. „Nu este suficient să le spunem să meargă la screening sau să se vaccineze. Mai întâi trebuie să înțeleagă de ce aceste lucruri sunt importante. În România există femei care trăiesc în mediul rural, în comunități marginalizate sau în zone unde accesul la servicii medicale și la informații este limitat. Pentru multe dintre ele, termeni precum HPV, screening, tulpini oncogene sau test HPV nu spun mare lucru. De aceea, informația trebuie tradusă într-un limbaj simplu, clar și lipsit de judecată”, spune ea.
În același timp, ne confruntăm cu o altă provocare. Nu mai trăim într-o lume în care informația lipsește, ci într-una în care este peste tot. Pe Instagram, Facebook sau TikTok poți găsi, în câteva minute, zeci de clipuri despre sănătate. Problema este că nu toate sunt corecte și devine tot mai dificil să faci diferența dintre informația bazată pe dovezi și o opinie prezentată drept adevăr.
Mi s-a întâmplat chiar zilele trecute. Cineva mi-a trimis un reel publicat de un medic care susținea că bolile cu transmitere sexuală nu există și că ele sunt, de fapt, rezultatul traumelor și al emoțiilor neprocesate.
Cred că ăsta este unul dintre cele mai mari pericole ale prezentului. Atunci când oamenii nu mai știu în cine să aibă încredere, ajung fie să creadă explicații fără bază științifică, fie să renunțe complet să mai caute răspunsuri.
Iar atunci când sistemul de educație și cel medical nu reușesc să umple golul, răspunsurile sunt căutate în altă parte: pe internet, pe rețelele sociale, în pornografia folosită ca sursă de educație sexuală sau în miturile transmise din generație în generație. Astfel, „dacă vrem să reducem stigma din jurul HPV-ului și să creștem prevenția, nu este suficient să vorbim mai des despre sănătate. Trebuie să vorbim mai clar, mai responsabil și într-un limbaj pe care oamenii îl pot înțelege și în care pot avea încredere”, completează Daniela.
HPV nu afectează doar corpul.
Afectează și felul în care te vezi pe tine.
Stigmatizarea are efecte și asupra sănătății emoționale. „De la anxietate și rușine până la felul în care începi să te raportezi la propriul corp. Dintr-odată, nu te mai vezi ca o persoană sănătoasă, ci ca o persoană care suferă de ceva. Pot fi afectate relațiile, viața sexuală și imaginea de sine. Paradoxal, de multe ori, impactul emoțional al stigmei este mai greu de dus decât diagnosticul în sine”, spune Daniela.
Pentru virus există investigații, monitorizare și tratament atunci când este nevoie. Pentru rușine, vinovăție sau frica de a fi judecată ai nevoie de altceva: de sprijin, de relații sănătoase și de oameni care să nu te reducă la un diagnostic. Este important să înțelegi că HPV nu te definește. Nu ești singura persoană care trece prin asta și nu este ceva ce ai pentru că meritai.
Daniela mi-a povestit și despre o carte pe care mi-am comandat-o imediat: Boala ca metaforă. SIDA și metaforele sale, volumul în care Susan Sontag analizează modul în care societatea încarcă bolile cu sensuri morale. Pornind din propria experiență cu cancerul, ea arată că anumite afecțiuni încetează să mai fie privite doar ca realități medicale și devin simboluri sociale.
„În cazul HPV, aceste metafore sunt ușor de recunoscut. Întrebări precum: de la cine ai luat?, cum ai luat? sau ideea că boala ar fi o consecință a comportamentului ori a moralității transformă un virus într-o judecată despre persoană. Sontag susține că tocmai aceste interpretări ar trebui abandonate. Boala nu este o pedeapsă, nu spune nimic despre caracterul unui om și nu ar trebui folosită pentru a împărți oamenii în responsabili și iresponsabili. O abordare lucidă și umană înseamnă să privim diagnosticul ca pe ceea ce este, de fapt: o problemă medicală care are nevoie de informație, prevenție și îngrijire, nu de rușine”, completează Daniela.
HPV nu este o problemă morală.
Este o problemă de sănătate publică
„În primul rând, cred că avem nevoie să ne maturizăm ca societate. Să ne maturizăm în felul în care vorbim despre sexualitate. Avem nevoie de mai puțină rușine și de mai multă alfabetizare medicală. Aș spune chiar că HPV nu mai este perceput doar ca o problemă morală, ci și ca una de responsabilitate individuală. De multe ori, reacția este: «Cine a făcut? Cine este responsabil?» Iar răspunsul pare să fie întotdeauna persoana diagnosticată. Astfel, pe lângă povara medicală, ajungi să porți și povara vinovăției”, spune Daniela.
Doar că, atunci când vorbim despre sănătate, această logică nu funcționează. HPV este extrem de răspândit. Vorbim despre unul dintre cele mai frecvente virusuri cu transmitere sexuală, nu despre o situație excepțională. Tocmai de aceea ar trebui tratat ca o problemă de sănătate publică, nu ca un eșec personal.
„E suficient să comparăm cu alte boli infecțioase. Dacă faci gripă, nimeni nu te întreabă dacă este «vina ta». Nimeni nu te condamnă că ai mers la medic sau că ai avut contact cu alte persoane într-o perioadă în care virusul circula intens. Nu îți este rușine să spui că ai gripă și nu te temi că medicul sau cei din jur te vor judeca”, mai spune ea.
Dacă HPV s-ar transmite prin strănut, probabil că nu ar exista aceeași stigmatizare. Dar, pentru că este o infecție cu transmitere sexuală, asupra lui se proiectează toate prejudecățile pe care societatea încă le are despre sexualitate.
Iar aici este, de fapt, problema. Atât timp cât evităm să vorbim deschis despre sexualitate, vom evita și conversațiile despre sănătatea sexuală. Vom continua să tratăm aceste subiecte ca pe niște tabuuri, iar oamenii vor ajunge mai greu la informație, la prevenție și la îngrijire.
În cele din urmă, tăcerea nu protejează pe nimeni. Din contră, ea este cea care întreține rușinea, stigma și, implicit, o societate mai puțin sănătoasă. Poate că primul pas este să vorbim despre HPV la fel cum vorbim despre orice altă problemă medicală, pentru că un diagnostic nu spune nimic despre caracterul unui om, dar felul în care reacționăm la acel diagnostic spune foarte multe despre mediul în care trăim.
No Comments