Mi-am făcut un test farmacogenetic și rezultatul lui m-a făcut să mă uit puțin diferit la ultimii ani și să înțeleg (atât cât am putut) câteva lucruri despre întrebarea pe care mi-am pus-o de nu știu câte ori: ce se întâmplă, de fapt, în capul meu?
Am trecut prin depresie, am avut atacuri de panică, am luat tratament psihiatric și au fost luni în care am încercat să înțeleg de ce corpul meu și mintea mea se comportau ca și cum aș fi fost în pericol, deși eu știam că nu sunt.
Ca să explic cum am ajuns să fac testul ăsta, mă întorc la una dintre cele mai grele perioade din viața mea.
Adevărul e că nu am vrut să mai scriu textul ăsta și l-am tot amânat. Multă vreme a stat undeva în draft, ca într-un sertar în care nu mai vrei să umbli. Așa că, pentru ce urmează, cer un pic de blândețe 🙂
Acum câteva zile, în comunitatea de wapp MIA Ambasadoare de Prevenție, proiectul pe care îl fac împreună cu Magda Popescu Biclineru, am avut-o invitată pe Raluca Crăciun, psiholog, și am vorbit, printre altele, despre atacurile de panică. La un moment dat, Raluca a povestit despre propria ei experiență, iar de acolo au început să se deschidă și alte fete din comunitate pe tema aleasă de noi. Cred că atunci am prins și eu curaj să termin articolul pentru că, dacă am învățat ceva de când vorbesc despre sănătatea femeii, este că exact lucrurile despre care ne este cel mai greu să vorbim sunt, de multe ori, cele în care altcineva se recunoaște. Așa că, dacă măcar o persoană citește ce urmează și se simte puțin mai puțin singură, vreau să pot ajuta.
Eram într-o depresie funcțională, aveam insomnie și treceam, pe plan personal, prin cea mai grea perioadă din viața mea de până atunci.
Depresia funcțională, așa cum îi spune și numele, descrie situația în care treci prin depresie, dar continui să funcționezi în viața de zi cu zi. Mai simplu spus, o duci pe picioare. Mergi la muncă, ieși din casă, vorbești cu oamenii, îți faci treaba și, din exterior, poți chiar să pari bine. Numai că nu ești.
Depresia nu arată întotdeauna așa cum ne-o imaginăm și mi-aș dori să învățăm să fim mai atente la oamenii din viețile noastre. Uneori, cineva care trece prin depresie își vede în continuare de viață și nimeni nu bănuiește cât de greu îi este.
În aceeași perioadă au apărut și atacurile de panică. Țin minte că au fost trei sau patru zile la rând în care am mers la urgențe. Cei de spital mi-au spus că trec printr-o epuizare emoțională, că de acolo ar putea veni stările pe care le aveam și m-au trimis acasă cu recomandarea să pun melatonină sub limbă și unul dintre rezidenți a spus că a fost doar un atac de panică.
Numai că eu nu mai reușeam să cred că ceea ce simțeam putea să fie doar un atac de panică.
Cine a trecut printr-un atac de panică știe cât de nepotrivit poate suna cuvântul doar pentru că, în momentul în care ți se întâmplă, simți că cineva a preluat complet controlul corpului tău și tu ai rămas undeva în spate, încercând să-l convingi că nu există niciun pericol, în timp ce el se comportă ca și cum pericolul ar fi chiar acolo.
Pulsul crește, pot să apară palpitații, respirația se schimbă și, dintr-odată, devine foarte greu să mai ai încredere în explicația rațională că ești în siguranță.
Eu nu reușeam să adorm, îmi creștea foarte tare pulsul, iar de la pulsul crescut mi se făcea rău, uneori până la vărsături. Apoi mă speriam pentru că îmi era rău, iar frica făcea ca pulsul să crească și mai mult, ceea ce mă speria din nou.
Eram într-un cerc vicios: corpul producea un simptom, eu interpretam simptomul ca pe un semnal că ceva grav se întâmplă, frica amplifica reacția corpului, iar corpul îmi oferea imediat o nouă dovadă că am motive să mă tem.
E cel mai simplu mod prin care pot explica cum se simțea totul.
Iar de la un punct încolo, aveam senzația că nu mai ajută nimic. Încercasem tot ce știam că m-ar putea liniști: exerciții de respirație, yoga, numai că acum corpul meu părea că nu mai vrea să coopereze cu mine.
Ideea este că poți să știi rațional ce este un atac de panică, să ți se spună că va trece, poți chiar să recunoști mecanismul în timp ce ți se întâmplă și, cu toate astea, să nu reușești să-l oprești. Nu mai zic că poți să nu crezi nici atunci când ți se spune că totul arată bine la analize.
Pentru mine, aproape tot anul 2025 a fost despre investigații la inimă. Am făcut analize și controale pentru că aveam nevoie să știu că simptomele pe care le simțeam nu ascund altceva. Numai că, și după ce rezultatele îmi spuneau că inima mea este bine, în mijlocul unui atac de panică îmi era greu să cred asta.
Ajunsesem să-mi fac aproape o mantră pe care o citeam seara, înainte de culcare. Îmi scrisesem pe o foaie rezultatele investigațiilor, ce spunea fiecare și, la final, concluzia de care aveam nevoie ca să mă pot liniști: inima mea este bine. Citeam des asta ca să-mi amintesc că ceea ce simțeam în corp nu era neapărat dovada pericolului pe care creierul meu îl vedea în acel moment.
Apoi au urmat luni în care lucrurile s-au liniștit. Începusem să iau un somnifer și, pentru prima dată după mult timp, reușeam să mă odihnesc mai bine. Timp de aproape jumătate de an nu am mai avut atacuri de panică și am început să cred că episodul respectiv rămăsese undeva în urmă, legat de perioada prin care trecusem.
Numai că vara trecută s-au întors.
La început se întâmplau mai rar, apoi au început să crească în frecvență, până când aproape că nu aveam zi sau seară în care să nu apară unul.
După fiecare rămâneau un fel de replici, ca după un cutremur: senzații mai mici, valuri de teamă, momente în care simțeam pulsul cum crește și mă întrebam imediat dacă începe din nou.
Eram în alertă ca nu cumva să mă ia prin surprindere și asta vine cu foarte multă epuizare. Din nou, cine a trecut prin asta știe exact despre ce vorbesc.
Partea despre care mi-a fost cel mai greu să vorbesc
În perioada aia, am ajuns la psihiatru și am luat tratament psihiatric, tratament pe care l-am încheiat la începutul verii ăsteia.
Nu îl mai iau acum și am râs un pic (ironic) pentru că, în timp ce scriu asta, îmi dau seama că încă simt nevoia să adaug imediat explicația nu îl mai iau acum, de parcă ar trebui să liniștesc cititoarea, să precizez că a fost o perioadă, să mă distanțez suficient de mult de cuvântul psihiatric încât nimeni să nu tragă concluzii despre mine. Și știți exact la ce mă refer.
Mi-a fost teamă de judecata celorlalți? O, da. Numai că, vedeți voi, creierul face parte din corp. Noi acceptăm fără prea multe explicații că organismul nostru se poate îmbolnăvi și că uneori are nevoie de tratament. Luăm medicamente când ne doare ceva, când avem o infecție, pentru dureri menstruale sau de cap. Nu simțim nevoia să justificăm toate lucrurile astea, dar atunci când tratamentul este psihiatric, dintr-odată apare rușinea și nevoia de a explica.
Tocmai de asta cred că trebuie să vorbim mai mult despre mersul la psihiatru și despre tratament atunci când este nevoie.
De ce am făcut testul farmacogenetic
Am ajuns la testarea farmacogenetică după o perioadă în care să găsesc tratamentul potrivit a însemnat mult trial and error. Unele medicamente îmi provocau greață, altele somnolență sau stări pe care le toleram greu, iar după mai multe încercări începi inevitabil să te întrebi dacă există un tratament care să funcționeze și pentru tine.
Aici îi mulțumesc Ralucăi Prodan de la Longevity Clinic, cu care am vorbit despre posibilitatea testării farmacogenetice la ea la clinică.
Spus simplu, testul farmacogenetic poate oferi informații despre felul în care organismul tău răspunde la anumite medicamente. Unele pot fi procesate mai repede, altele mai greu, iar în cazul unora pot exista informații relevante despre riscul de efecte adverse sau despre răspunsul la tratament.
Testul nu spune ce tratament trebuie să iei și nici nu garantează că unul va funcționa. Îi oferă medicului încă o informație atunci când alege tratamentul.
Nu vreau să intru în detalii despre genele mele pentru că testul nu mi-a spus de ce am avut depresie sau atacuri de panică. Mi-a oferit câteva informații în plus despre felul în care organismul meu poate răspunde la anumite tratamente și, de acolo, lucrurile au început să meargă spre bine.
Ce vreau să știți este că testul genetic este o piesă dintr-un puzzle mult mai mare pentru că nu doar genele contează. Contează și prin ce trecem emoțional, cât dormim, cât de stresate suntem, cum arată stilul nostru de viață și ce istoric medical avem.
Iar dacă mă uit la perioada în care au început atacurile mele de panică, nu pot să ignor contextul. Eram în depresie și treceam prin cea mai grea perioadă din viața mea de până atunci.
Buun, și ce se întâmplă, atunci, în capul meu?
Pentru partea asta am vrut să ies puțin din povestea mea și să las medicul să explice ce știm și, la fel de important, ce nu știm.
Am vorbit cu doamna conf. dr. Ana Minodora Arsene, medic psihiatru la Iași (din octombrie va consulta la București la Longevity Clinic) și cea care mi-a urmărit tratamentul și evoluția în perioada în care am luat tratament. Mi-a plăcut enorm interacțiunea cu dumneai, este empatică și explică foarte, foarte simplu și clar. Am vorbit mai multe despre testarea farmacogenetică, despre ce poate însemna un astfel de rezultat pentru un pacient, dar și despre ce putem face, dincolo de medicamente, pentru sănătatea creierului nostru.
O luăm, însă, cu începutul. Mai exact, cu testarea.
Cum se face, de fapt, un test farmacogenetic?
Mult mai simplu decât m-aș fi așteptat. Se recoltează o probă din interiorul obrazului cu un tampon special, din care laboratorul extrage ADN-ul și analizează anumite variante genetice relevante. Rezultatul poate arăta, printre altele, dacă o persoană metabolizează anumite medicamente mai lent sau mai rapid și poate oferi informații despre probabilitatea unor reacții adverse ori despre răspunsul la anumite medicamente.
Rezultatul a venit în aproximativ două săptămâni și a fost apoi interpretat de medicul psihiatru.
Testul poate spune ce tratament va funcționa?
Nu și „cred că este important să spunem foarte clar asta, mai ales într-o perioadă în care genetica riscă să fie prezentată drept răspunsul la aproape orice”, spune doamna doctor.
Doamna dr. Arsene mi-a explicat că rezultatul unui astfel de test este probabilistic, nu determinist. Răspunsul la tratament nu depinde numai de gene, ci și de factori precum stilul de viață, stresul, vârsta, alte afecțiuni sau administrarea altor medicamente.
În practică, informația genetică îl poate ajuta pe medic, în anumite situații, să evite un medicament, să ajusteze doza sau să anticipeze anumite efecte adverse, dar nu înlocuiește evaluarea clinică.
Este și motivul pentru care astfel de teste pot fi utile mai ales atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am aștepta. De exemplu, după mai multe scheme de tratament la care pacientul nu a răspuns sau atunci când au apărut efecte adverse.
Testarea nu elimină complet perioada de încercare și ajustare a tratamentului, dar poate adăuga informații care să facă procesul mai ghidat.
Cât de mult ne definesc, de fapt, genele?
Mai puțin decât am putea fi tentate să credem atunci când vedem pentru prima dată un raport genetic. Un lucru pe care dr. Arsene l-a subliniat este că nu există un profil genetic perfect. Fiecare dintre noi are un set propriu de variante genetice, iar acestea pot însemna vulnerabilități într-un anumit context sau chiar avantaje în altul.
Genetica este o piesă din puzzle, nu puzzle-ul întreg. ADN-ul nostru nu se schimbă, motiv pentru care testul se face, în principiu, o singură dată. Ceea ce se poate schimba însă este felul în care interpretăm anumite variante genetice, pe măsură ce apar dovezi științifice noi.
Și de aici a venit, pentru mine, următoarea întrebare: dacă genele nu se schimbă, ce putem schimba?
Aici am ajuns la una dintre părțile conversației care mi-au rămas cel mai mult în minte: neuroplasticitatea. Dr. Arsene o descrie drept capacitatea creierului de a se adapta, de a crea conexiuni noi între neuroni și de a-și modifica funcționarea ca răspuns la experiențe, învățare și mediu. Este unul dintre mecanismele care stau la baza adaptării, învățării și recuperării.
Și, spre deosebire de ADN, aici există lucruri asupra cărora putem interveni în viața de zi cu zi. Medicul mi-a vorbit despre mișcare, somn de calitate, psihoterapie, învățarea unor lucruri noi, meditație, interacțiuni sociale de calitate și alimentație ca factori care pot susține sănătatea creierului și neuroplasticitatea.
Mi-a plăcut foarte mult o idee din explicația ei: nu este vorba despre a ne forța creierul să se schimbe, ci despre a-i oferi suficientă siguranță, repetare, noutate și recuperare încât să poată învăța alte răspunsuri. De exemplu, un creier care a învățat să vadă pericol poate învăța, în timp, și siguranța. Aici am eu de lucrat.
Ce înseamnă asta pentru mine, concret?
Una dintre întrebările pe care i le-am pus doamnei dr. Arsene a fost cum pot folosi toate informațiile astea în viața de zi cu zi, iar răspunsul dumneaei mi-a plăcut tocmai pentru că m-a dus din nou de la genetică și de la ceea ce nu pot schimba la lucrurile asupra cărora chiar pot avea un control.
Mi-a explicat că profilul meu poate veni cu o sensibilitate mai mare la stres, oboseală psihică, anxietate sau insomnie și că, tocmai de aceea, pentru mine stilul de viață nu este un detaliu secundar. Somnul regulat, mișcarea, mai puțină suprastimulare și un ritm de viață mai stabil pot conta mult.
Și aici ne-am întors la neuroplasticitate, dar de data asta într-un sens foarte concret: ce pot face eu, zi de zi, pentru a-i oferi creierului condițiile de care are nevoie pentru a se adapta și a învăța răspunsuri noi.
Dr. Arsene mi-a explicat foarte simplu că, pentru asta, creierul are nevoie de siguranță, repetare, noutate și recuperare. Nu de și mai multă presiune, ci de experiențe noi și suportabile, repetate suficient încât creierul să învețe că poate funcționa și altfel. Sunt lucruri foarte concrete prin care putem susține procesul ăsta: mișcare (de la mers alert și exerciții de forță până la dans sau yoga), somn bun, învățarea unei limbi străine sau a unei abilități noi, citit activ, scris, plimbări fără telefon, mai puțin timp petrecut în spațiul digital și relații cu oameni în prezența cărora ne simțim în siguranță.
Cred că aici se leagă, de fapt, toate lucrurile despre care am scris până acum.
Am ales să vorbesc despre toate astea pentru că știu cât de singură te poți simți când ți se întâmplă. Știu și cât de greu este să spui că ai ajuns la psihiatru sau că ai avut nevoie de tratament, chiar și atunci când știi, rațional, că nu ar trebui să-ți fie rușine.
Poate că cineva care citește articolul ăsta se află chiar acum în locul în care eram eu atunci. Poate își face analize peste analize, încearcă să înțeleagă ce i se întâmplă sau se teme de momentul în care va trebui să spună cuiva că nu mai poate duce singur totul.
Eu pot spune acum, fără să mai simt că trebuie să mă justific: am avut atacuri de panică, am fost în depresie, am mers la psihiatru și am luat tratament.
Niciuna dintre propozițiile astea nu ar trebui spusă încet, cu rușine sau cu teama că ceilalți ne vor privi altfel.
Suntem, poate, mai vulnerabile și mai sensibile decât ne place să credem, într-o lume care ne suprastimulează din toate direcțiile, iar asta nu înseamnă că trebuie să așteptăm până când nu mai putem ca să cerem ajutor.
E ok să avem nevoie de ajutor și e ok să-l cerem. E OK!
#AD
sursă foto: unsplash
No Comments